Nu sunt convinsa ca in cautarea fericirii e musai sa alergam toata viata. Adica, bun. Alergam. E si sanatos sa alergi. Dar, ce facem cu ea cand o prindem? La cat de neindemanatici suntem, ne-ar prinde bine si niste instructiuni de folosire. Plus un seminar de prezentare a tuturor formelor pe care le-ar putea lua. Pentru ca, trebuie sa fac o precizare. Ea, fericirea, poate intruchipa “n” variante de forme si culori pe care nu le putem banui. Eu am facut rost de manualul de utilizare. Numai ca e scris intr-o limba necunoscuta. Cuvintele isi schimba forma si originea cand incerc sa le traduc, sa le pricep intelesul. Se transforma in niste figuri hidoase si libidinoase. Daca as gasi o versiune intr-o limba de circulatie internationala, as oferi la schimb kit-ul de instalare.
Mi-am dedicat toata seara lui Marillion si marelui H, cum i se mai spune lui Steve Hogarth, solistul si “capitanul” grupului. Mi-era dor de ei, intr-un mod parca destinat a se intampla astazi. Ma uit la ceas si nu pot sa cred. Ii ascult de 3 ore. au concertat in Polonia si Ungaria…citesc motivatiile pertinente de altfel postate pe site-ul lor in legatura cu alegerea locatiilor. H e un tip care stie sa comunice. Pe parcursul unui concert ti se poate intampla sa razi cu un ochi si sa plangi cu celalalt. Extrem de interesant este insa momentul alegerii lui Hogarth. La plecarea lui Fish din grup, in 1988, cand ceilalti membrii erau in cautarea unei voci, Steve a fost cel care a convins. Tot atunci, el ar fi avut ocazia de a se alatura celor de la The The intr-un turneu in State, acestia avand nevoie de clapar. A ales insa trupa care i-a permis sa fie nu doar un simplu coleg de interpretare, ci o emblema. Si de atunci Marillion nu obosesc. Somewhere else este albumul din 97 care a starnit inca o data multimile. La scurt timp a urmat Happiness is the road, din oct 98, lansat exclusiv pe www.marillion.com, ei neavand in “carca” nici o casa renumita, gestionandu-si singuri absolut toata munca. Si acum sunt in turneu cu alta lucrare de studio de data asta acustica Less is more. Tot de pe site puteti afla ce poate face comunitatea imensa de fani dedicati cu sustinerea lor. Albumele trebuie cumparate, pentru ca o astfel de trupa e la fel de rara ca fericirea.
This is the moment I’ve heard people talking about
Something that reveals itself once a life
And plays hide and seek with one’s mind.
So this must be it. The last time I let myself poisoned.
I look at all these friends here as I’m not there
cause I ain’t.
Someone might answer me back with a howl
As quiet as the one I keep hearing deep in my heart.
But there is no howl coming from nobody.
And I’m just sitting there consciously
Staring at all those friends
Or at least some persons who look like them
strangers from other life
of other me.
Tinquarium
- Nu-i asa ca ma iubesti?
-Nu stiu. Dar aflu imediat daca vrei.
-Cum?
- Ai o fisa?
Incep sa cred ca ganditul excesiv- un fel de maraton al mintii pe care il practic de multe ori fara voie, automat - dauneaza organismului la fel ca fumatul. Vad in jurul meu oameni veseli, hohotind de ras la orice vorba aruncata, indiferent de noima. Oameni pe care daca-i intrebi ceva, orice, dar absolut orice, din orice materie care se studiaza la scoala ceva mai tarziu de clasa a IV-a, se stramba, te fac sa crezi ca tu nu stii ce sa discuti cu ei, esti in urma: “Eeee, Bacovia asta pe ce loc e -n top 300?”
Stand asa, cu laptop-ul in brate si cu paharul cu vin langa mine, mi-a inundat creierul un gand nastrusnic. De foarte multe ori ne lovim pe parcursul vietii de cate o dorinta mare. Dar, stiti cum? Din aceea atat de mare ca nici nu indraznim sa o vizualizam prea mult. Pai, temerea este perfect justificata. Ati vazut vreodata un copil care sa se joace cu aceeasi masinuta, chiar si noua fiind ea, mai mult de cateva ore? Daca odata dorinta indeplinita, am putea descoperi ca nu meritam sau nu suntem in stare sa ne bucuram de ea? Mai bine o respingem din start. Nu ne mai dorim nimic. Mai sigur asa.
Cand am terminat ce aveam de lucru azi la birou m-am uitat pe geam. Incepuse o ploaie marunta dar serioasa. Ca de obicei, eu fara umbrela. Adica la mine. Si, ca de fiecare data cand ploua, fara masina. Femeia de serviciu, amabila, imi aduce umbrela ei de rezerva. O iau in timp ce glumesc cu dna Veta ca o propun pe lista de prime si-mi pun haina. In timp ce-mi leg esarfa, ma opresc. Ma uit iar afara. Cerul gri sobolan iar ploaia deja nu mai era aruncata cu stropitoarea, ci mai degraba cu aspersorul. Ma uit lung l aumbrela si-mi aduc aminte ca mie-mi place ploaia. Asa ca imi infasor esarfa lejer in jurul capului si m-arunc in apa. Picaturile erau atat de grele ca mi se scurgeau de pe gene si pe obraji ca la ele acasa. La intersectie cand toata lumea se grabea sa prinda verde pe trecerea de pietoni eu am incetinit pasul ca sa mai astept o tura. Cred ca aia din masini ma studiau ca pe o extraterestra. 2 bani nu dadeam. Ma simteam vie. Si exact de asta aveam nevoie. Toate aceste recente luni din viata mea am avut senzatia ca alerg numai prin foc. Ma si obisnuisem cu el, nici nu-l mai simteam, eram omul de tinichea. Pentru prima oara acum dupa o gramada de vreme mi-am dat jos tabla de pe mine si traiesc. Si chestia asta am de gand s-o urlu. Am s-o urlu intruna ca un caine la luna. Si, cine stie, poate am surpriza sa mi se si raspunda.
In orice caz, la cata muzica am in cap, nu conteneste sa ma surprinda faptul ca fiecare eveniment din viata mea, fiecare descoperire pe care-o fac, fortata sau nu de diversi factori, despre cineva din jurul meu sau despre mine mai firesc spus, se asociaza cu o trupa noua, care imi ramane tatuata pe creier. A se citi posibil noua pentru mine. Cam asta e relatia mea actuala cu Doves. Crescuti langa Manchester intr-un oras care se numeste Wilmslow, nume ce provine de la movila unui anume Wighelm, de pe vremea cand saxonii isi facusera un obicei din invadarea Angliei in cautare de bere si linistire la cap. Oamenii astia 3- bine ei sunt 4 cu totul dar claparul nu face parte din linia de atac- sunt responsabili in mare masura de ce se petrece acum cu mine. Adica, da, totul are o cauza si un efect. Deocamdata stiu cauza efectul il mai astept. Inca. A, si treceti pe la www.doves.net. Aveti cu ce v-alege. Macar psihic. Ca sa nu mai zic de versuri!Sunt formulate cu o seninatate si o participare totala la vietile noastre. De parca ni le-ar cunoaste! Un fel de preambul la comunicarea la distanta intre creiere descoperita de Doves si oferita pe tava.
It seems, it seems there’s nothing
That you couldn’t do
With a drink inside of you
Is there nothing
You’d not do
With a drink in you?
I’ve always known
That you felt the pain
And it had to start to show
It’d driven you insane
I could lie, but I can’t
‘Cause you know it’s so
You tell me, you say
“I walk in fire, you walk in fire”
You’re not free till you
Walk in fire, I walk with fire, I walk in fire
You’ve always been
A loose cannon, gone
And the way you were back then
You’d take on anyone
It takes years to accept it all
And to be yourself
You tell me, you say
“I walk in fire, you walk in fire”
You’re not free till you
Walk in fire, I walk with fire, you walk in fire
On and on and day by day
We fool ourselves we ain’t the same
Everyone who stayed away
Man I always felt your pain
On and on I tell myself
Fool ourselves we ain’t the same
Everyone who stayed away
Man I always felt your pain
You tell me, you say
“You walk in fire, you walk in fire”
You’re not free till you
You walk in fire, walk with fire, walk in fire
Still vine din latinescul stilla si trecand prin engleza medievala careia amestecul de termeni saxoni laolalta cu cei normanzi “castigati” dupa 1066 i- a conferit un parfum aparte a capatat cateva sensuri magice:
- in primul rand, practicul si “tulburatorul” distilerie, alambic, daca vrei miticul nostru cazan de tzuica
-sensul care-mi place mie cel mai mult este de imagine statica, utilizata mai ales in filmulete publicitare
- apoi, poetii il folosesc pentru a explica genul acela de tacere linistitoare, pe care probabil ca doar ei stiu s-o perceapa;
- nu in ultimul rand, a still este botezat in argou un locuitor al insulelor Falkland
Muzica celor de la The Stills este, asa cum e de asteptat cu asa bogatie de sensuri intersectate, o masinarie generatoare de sentimente, care cuprind tot spectrul: furie acerba, raceala, liniste. Cei 5 baieti canadieni au pornit-o cu trupa lor de indie in 2000. In 2008 au avut surpriza sa fie chemati sa cante in deschiderea lui Paul McCartney la un soi de “Zilele orasului Quebec”, dar in fata a peste 200.000 oameni, concert sustinut exact pe locul unde in 1759 avea loc batalia dintre francezi si englezi, premiza crearii Canadei: Campiile lui Abraham. Anul acesta The Stills au castigat 2 premii Juno( echivalentul Brit Awards sau al Grammy-ului american) si i-au insotit pe Kings of Leon in turneul lor australiano- neozeelandez.
Am primit o “leapsa” virtuala de la prietenii Grigore si Manu Soitu pe care, initial, sincera sa fiu, am fost tentata s-o declin, nefiind un fan consacrat al temelor impuse. Dar demersul initiatoarei si, apoi, al celor care au inteles jocul si au dat curs solicitarii este, daca te gandesti mai bine, unul demn de admirat, pe care eu mi l-am imaginat in felul urmator. Inchipuieste-ti un chef la care participa persoane care se cunosc mai mult sau mai putin, dar au o gramada de chemari si/sau stari comune: muzica, carti, pictura…de ce nu, folosesc acelasi tip de circuite neuronale. In plus, tema propusa e atat de umana si de bine proptita in mintea multora dintre noi- nici n-are cum sa fie altfel-, incat mi-am zis ca da, chiar e frumos sa-ti aduci aminte si sa depeni- ca la gura focului- despre toamnele copilariei.
Pai eu imi amintesc asa: in primul rand, mergeam sa cumparam rechizite: creioanele acelea bleumarin pe care nu reuseai sa le ascuti ca se rupea foarte repede mina( cele chinezesti se dadeau numai pe sub mana, cateodata luam si din acelea dar erau rare), radiere, ascutitori, coperti de caiet, etichete, caiete de muzica, dictando, de aritmetica, bloc de desen. Mama imi calca uniforma: sarafanul acela cu patratele si sortzul oribil. Dimineata tot mama imi cumintea parul in doua cozi imense cu funde albe mai mari decat capul meu. Bentita. Bun. Eram gata. Afara mirosea a fum de la gramezile de frunze arse. La scoala nu stiu cum nimeream sa stau mereu in ultimele banci. Si-atunci intervenea momentul magic: imi scoteam penarul meu chinezesc, cu inchizatoare cu magnet. Veneram acel obiect. Si cand il deschideam…se iveau numai frumuseti: guma de sters roz, cu miros de capsuni. Si creioanele colorate primite din Germania si pastrate cu sfintenie. Doar pentru “ocazii”.
Cedez acum microfonul lui MD. Si poate scormoneste si Lucian prin portofoliul lui de Senior vreun print ingalbenit de vreme sau altceva care promoveaza toamna:)
Ca veni vorba de povesti la gura focului, am norocul sa fiu contemporana cu o trupa anglo- neo-zeelandeza care, in ciuda varstei, reuseste sa te copleseasca cu emotiile transmise. The Veils se numesc si merita tot respectul trupa asta din partea iubitorilor de indie. Finn Andrews- solistul si creatorul pieselor- un tip pe care balansul dintre 2 lumi exersat in copilarie l-a amprentat intr-un mod extrem de bogat spiritual. Care ar fi in stare sa-ti povesteasca ore-n sir despre descoperirea facuta atunci cand a citit intr-un eseu de-al Susanei Sontag urmatoarea fraza: ” Timpul exista pentru a nu se intampla totul deodata…iar spatiul exista pentru a nu ti se-ntampla doar tie totul. ” Ultimul album( Sun Gangs) are dubla functie: meditativa si evocatoare.
Iubesc toamna. E anotimpul meu preferat. Daca s-ar putea sa am toamna 12 luni pe an nu m-ar deranja. Bine, poate si un pic de iarna acolo. Nu inteleg de ce se spune ca toamna incep tot felul de probleme, ca vine frigul, ca frunza se-ngalbeneste si cade, animalele se retrag in vizuini la televizor, etc etc. Nu, domnule. Este o greseala de perceptie. Toamna d-abia incepi sa traiesti. Job nou, viata noua, concerte in cluburi, pub-uri noi, look nou 
. Sa fie toamna!
Tot de la Crumey( see previous entries) am aflat ca “daca esti sigur de ceva, inseamna ca te minti singur”. Cand eram burete, uram cubul lui Rubik. Mi se parea o chestie malefica. Pana intr-o zi cand cineva mi-a demonstrat ca nu trebuie decat rabdare ca sa-i ordonezi “straturile” pe culori.
Pe mine ma intriga, ca de obicei, insa cu totul altceva, atunci cand privesc micile patratele albe, portocalii, rosii, galbene, verzi sau albastre. Daca haosul arata asa frumos colorat, de ce sa te obosesti sa pui ordine in el?
Recent Comments