De-abia astept sa apara la magazin dispozitivul prin care vom putea citi gandurile cuiva la distanta. Voi fi primul cumparator. Imi iau doua, sa-i pun unul si dragei de Roua( Roua the 2nd de fapt, pentru ca pe prima am pierdut-o acum ceva vreme). De fapt, necesitatea e urmarea utilitatii, cum au decretat niste strabunici ai liberalismului( ala, nu asta). Premiza in cazul acestui viitor produs – psihologic vorbind ca numai asa stim noi a vorbi, din pacate- va fi golul ala provocat de o comunicare trunchiata, eviscerata, cand te chinui sa transmiti sau sa receptionezi adevaratul mesaj printre randuri sau expresii faciale. Ceea ce devine obositor pana la urma.
Cand a aparut Love is noise nu m-am precipitat sa trag concluzii. Dar nici nu mi-a transmis prea multe. In ciuda elogiilor primite- si meritate, cu siguranta, pentru autenticitate si indrazneala- pentru mine The Verve inseamna UrbanHymns. Adica Love is not noise. It’s a sonnet. Tehnic vorbind.
Teoria deciziilor spune ca factorii ce ne influenteaza cand luam o decizie sunt informatia si consensul cu grupul caruia ii apartinem. Altfel spus, putem sti tot ce ne trebuie ca sa ne construim propria noastra parere despre un lucru sau o persoana, daca prietenii, familia, sefii cred altceva, atunci de lene/frica/creier prea neted ne alaturam opiniei grupului, chiar daca simtim in sinea noastra ca e gresita. Aici intervine o lupta cu ceea ce se cheama “probabilitatea subiectiva”. Cu ea traim si ne bagam in seama pana murim.
Salix sepulcralis. Salcia plangatoare. Nu stiu de ce li s-a parut stramosilor latini c-ar plange. Mie mi se pare mai degraba o femeie frumoasa despletita, ce doar ce-a iesit din apa. Dar probabil ca pe vremea aceea zeii nu le permiteau astfel de viziuni muritorilor. In orice caz, tipul acesta de salcie adora pamantul umed din apropierea lacurilor si clima rece, ca cea din tarile nordice.
Weeping willows sunt niste suedezi care-au luat calea muzicii in 94 intr-o berarie din Stockholm unde Magnus solistul vocal al viitoarei trupe lucra ca barman. Au cateva albume pana acum- cel din debut cu un succes marisor si in Norvegia ba chiar si in Germania- si si-au “marcat” un teritoriu aparte, utilizand in cantecele lor combinatii de sound-uri, de soul al anilor 60 cu rockabilly, cu indie si new wave. Pe scurt, suna ca un amestec de parfumuri delicate. Presence, albumul din 2003 e cel care a reusit sa ma convinga ca daca exista notiunea de rock sentimental, cum l-am auzit mai demult zicand pe un regretat profesor de regie, atunci cu asta avem de-a face aici.
Nu sunt convinsa ca in cautarea fericirii e musai sa alergam toata viata. Adica, bun. Alergam. E si sanatos sa alergi. Dar, ce facem cu ea cand o prindem? La cat de neindemanatici suntem, ne-ar prinde bine si niste instructiuni de folosire. Plus un seminar de prezentare a tuturor formelor pe care le-ar putea lua. Pentru ca, trebuie sa fac o precizare. Ea, fericirea, poate intruchipa “n” variante de forme si culori pe care nu le putem banui. Eu am facut rost de manualul de utilizare. Numai ca e scris intr-o limba necunoscuta. Cuvintele isi schimba forma si originea cand incerc sa le traduc, sa le pricep intelesul. Se transforma in niste figuri hidoase si libidinoase. Daca as gasi o versiune intr-o limba de circulatie internationala, as oferi la schimb kit-ul de instalare.
Mi-am dedicat toata seara lui Marillion si marelui H, cum i se mai spune lui Steve Hogarth, solistul si “capitanul” grupului. Mi-era dor de ei, intr-un mod parca destinat a se intampla astazi. Ma uit la ceas si nu pot sa cred. Ii ascult de 3 ore. au concertat in Polonia si Ungaria…citesc motivatiile pertinente de altfel postate pe site-ul lor in legatura cu alegerea locatiilor. H e un tip care stie sa comunice. Pe parcursul unui concert ti se poate intampla sa razi cu un ochi si sa plangi cu celalalt. Extrem de interesant este insa momentul alegerii lui Hogarth. La plecarea lui Fish din grup, in 1988, cand ceilalti membrii erau in cautarea unei voci, Steve a fost cel care a convins. Tot atunci, el ar fi avut ocazia de a se alatura celor de la The The intr-un turneu in State, acestia avand nevoie de clapar. A ales insa trupa care i-a permis sa fie nu doar un simplu coleg de interpretare, ci o emblema. Si de atunci Marillion nu obosesc. Somewhere else este albumul din 97 care a starnit inca o data multimile. La scurt timp a urmat Happiness is the road, din oct 98, lansat exclusiv pe www.marillion.com, ei neavand in “carca” nici o casa renumita, gestionandu-si singuri absolut toata munca. Si acum sunt in turneu cu alta lucrare de studio de data asta acustica Less is more. Tot de pe site puteti afla ce poate face comunitatea imensa de fani dedicati cu sustinerea lor. Albumele trebuie cumparate, pentru ca o astfel de trupa e la fel de rara ca fericirea.
Incep sa cred ca ganditul excesiv- un fel de maraton al mintii pe care il practic de multe ori fara voie, automat - dauneaza organismului la fel ca fumatul. Vad in jurul meu oameni veseli, hohotind de ras la orice vorba aruncata, indiferent de noima. Oameni pe care daca-i intrebi ceva, orice, dar absolut orice, din orice materie care se studiaza la scoala ceva mai tarziu de clasa a IV-a, se stramba, te fac sa crezi ca tu nu stii ce sa discuti cu ei, esti in urma: “Eeee, Bacovia asta pe ce loc e -n top 300?”
Stand asa, cu laptop-ul in brate si cu paharul cu vin langa mine, mi-a inundat creierul un gand nastrusnic. De foarte multe ori ne lovim pe parcursul vietii de cate o dorinta mare. Dar, stiti cum? Din aceea atat de mare ca nici nu indraznim sa o vizualizam prea mult. Pai, temerea este perfect justificata. Ati vazut vreodata un copil care sa se joace cu aceeasi masinuta, chiar si noua fiind ea, mai mult de cateva ore? Daca odata dorinta indeplinita, am putea descoperi ca nu meritam sau nu suntem in stare sa ne bucuram de ea? Mai bine o respingem din start. Nu ne mai dorim nimic. Mai sigur asa.
Cand am terminat ce aveam de lucru azi la birou m-am uitat pe geam. Incepuse o ploaie marunta dar serioasa. Ca de obicei, eu fara umbrela. Adica la mine. Si, ca de fiecare data cand ploua, fara masina. Femeia de serviciu, amabila, imi aduce umbrela ei de rezerva. O iau in timp ce glumesc cu dna Veta ca o propun pe lista de prime si-mi pun haina. In timp ce-mi leg esarfa, ma opresc. Ma uit iar afara. Cerul gri sobolan iar ploaia deja nu mai era aruncata cu stropitoarea, ci mai degraba cu aspersorul. Ma uit lung l aumbrela si-mi aduc aminte ca mie-mi place ploaia. Asa ca imi infasor esarfa lejer in jurul capului si m-arunc in apa. Picaturile erau atat de grele ca mi se scurgeau de pe gene si pe obraji ca la ele acasa. La intersectie cand toata lumea se grabea sa prinda verde pe trecerea de pietoni eu am incetinit pasul ca sa mai astept o tura. Cred ca aia din masini ma studiau ca pe o extraterestra. 2 bani nu dadeam. Ma simteam vie. Si exact de asta aveam nevoie. Toate aceste recente luni din viata mea am avut senzatia ca alerg numai prin foc. Ma si obisnuisem cu el, nici nu-l mai simteam, eram omul de tinichea. Pentru prima oara acum dupa o gramada de vreme mi-am dat jos tabla de pe mine si traiesc. Si chestia asta am de gand s-o urlu. Am s-o urlu intruna ca un caine la luna. Si, cine stie, poate am surpriza sa mi se si raspunda.
In orice caz, la cata muzica am in cap, nu conteneste sa ma surprinda faptul ca fiecare eveniment din viata mea, fiecare descoperire pe care-o fac, fortata sau nu de diversi factori, despre cineva din jurul meu sau despre mine mai firesc spus, se asociaza cu o trupa noua, care imi ramane tatuata pe creier. A se citi posibil noua pentru mine. Cam asta e relatia mea actuala cu Doves. Crescuti langa Manchester intr-un oras care se numeste Wilmslow, nume ce provine de la movila unui anume Wighelm, de pe vremea cand saxonii isi facusera un obicei din invadarea Angliei in cautare de bere si linistire la cap. Oamenii astia 3- bine ei sunt 4 cu totul dar claparul nu face parte din linia de atac- sunt responsabili in mare masura de ce se petrece acum cu mine. Adica, da, totul are o cauza si un efect. Deocamdata stiu cauza efectul il mai astept. Inca. A, si treceti pe la www.doves.net. Aveti cu ce v-alege. Macar psihic. Ca sa nu mai zic de versuri!Sunt formulate cu o seninatate si o participare totala la vietile noastre. De parca ni le-ar cunoaste! Un fel de preambul la comunicarea la distanta intre creiere descoperita de Doves si oferita pe tava.
It seems, it seems there’s nothing
That you couldn’t do
With a drink inside of you
Is there nothing
You’d not do
With a drink in you?
I’ve always known
That you felt the pain
And it had to start to show
It’d driven you insane
I could lie, but I can’t
‘Cause you know it’s so
You tell me, you say
“I walk in fire, you walk in fire”
You’re not free till you
Walk in fire, I walk with fire, I walk in fire
You’ve always been
A loose cannon, gone
And the way you were back then
You’d take on anyone
It takes years to accept it all
And to be yourself
You tell me, you say
“I walk in fire, you walk in fire”
You’re not free till you
Walk in fire, I walk with fire, you walk in fire
On and on and day by day
We fool ourselves we ain’t the same
Everyone who stayed away
Man I always felt your pain
On and on I tell myself
Fool ourselves we ain’t the same
Everyone who stayed away
Man I always felt your pain
You tell me, you say
“You walk in fire, you walk in fire”
You’re not free till you
You walk in fire, walk with fire, walk in fire
Recent Comments